Odata cu varsta, pe masura ce crestem, invatam cu repeziciune ca nu intotdeauna putem iubi tot ce ne inconjoara, pentru asta ar trebui sa avem atat de multe de dat si doar putine de primit. Nu putem avea toate lucrurile, trebuie doar sa vrem cateva lucruri si sa le avem pe cele care ne sunt de ajuns.
Invatam, de obicei pe calea cea grea, ca nu cantitatea este cea care conteaza, ci calitatea unor lucruri: prieteni, competente, activitati, pasiuni, cariere, parteneri. Invatam pe parcurs ca exista cateva lucruri care vin in cantitati mici, insa care au calitati mari, si care conteaza cel mai mult. Acestea sunt lucrurile pentru care continuam sa luptam, sa ne zbatem, sa traim si eventual sa murim pentru.
Nu ma refer la a muri la modul propriu, desi au existat cateva situatii in care multi poeti, scriiori, si filosofi chiar au murit la propriu pentru carierele si visele lor, insa asta nu se aplica in mod universal. Este vorba mai mult despre o moarte proverbiala. Este vorba despre a iubi un lucru atat de mult incat ai muri daca ar disparea din viata ta. Ai fi gol pe dinauntru, fara organe, fara creier si mai ales fara suflet.
Insa, pentru cativa dintre noi, nu moartea la propriu este cea care conteaza. Este vorba in schimb despre moartea proverbiala. Viata fara cineva pe care iubeai in ea, nu mai este la fel.
Daca acel sentiment de proprietate legat de ceva ce era al tau sau ceva de care erai pasionat dispare, atunci poti spune la fel de bine ca ai murit din punct de vedere spiritual si sufletesc, pentru ca o mare parte din tine nu mai este. Asadar, gaseste lucrul pe care il iubesti si lasa-l sa-ti inunde corpul, sufletul si mintea pentru a putea devei un tot cu el, o persoana completa.